Am revenit in cele din urma, dupa o pauza cam lunga...
Pauza in care timpul trecea usor pe langa mine, aluneca printre visele mele, se hranea cu lacrimi albastre si se bucura de ceea ce sufletul meu simtea in fiecare secunda.
A trecut ceva timp de cand am acceptat situatia...A trecut ceva timp de cand am uitat cum e sa simti ca vrei sa imbratisezi lumea si sa zbori deasupra tuturor fara ca aripile albe sa ti se franga la prima adiere a vantului. Probabil ca e vremea sa las in urma tot si, ori sa reincerc sa reasamblez puzzle-ul din cutia de pe raft, incetul cu incetul, ori sa ma raman in starea de covalescenta inca doua intorsaturi de clepsidra, renuntand la tot ce ar mai putea aprinde raza rosie care obisnuia sa ma readuca la viata.
Poate, daca as deschide cutia de pe raft si as varsa toate cele 91 de piese pe pamantul rece si umed si as incepe sa le reasamblez asa cum obisnuiam candva, timpul va avea grija sa le imprastie din nou, refuzand astfel sa ma mai lase sa fac aceasi greseala de ...7 ori. Asta ar insmna sa pierd din nou in fata lui, sa pierd din nou in fata lumii , sa pierd din nou in fata mea... Ar inseamna sa ma avant intr-un vid negru unde sunetele isi croiesc fericirea cu ajutorul tristetii armoniilor. Ar insemna sa nu mai existe acorduri, sa nu mai existe nuante si nici stropi de foc. Si ce daca?? Au exsitat vreodata??
-nu stiu... poate doar flacari negre...
Desigur insa ca ar mai fi o posibilitate... Cea in care ar trebui sa astept doua intorceri de clepsidra... Dar de ce eu?? De ce sa astept eu cand poate astepta el, timpul. Poate sa ma astepte el pe mine. Il voi lua de mana si vom pasi impreuna inspre viata. Vom incetini pasul si vom admira privesti violete si albe. Ii voi arata locurile prin care obisnuiam sa il astept, dealul de pe care pandeam fericirea, copacul langa care ingropasem iubirea, peticul de iarba pe care-l arsesem cu o tigara aprinsa de lumini argintii si floarea crescuta din ura si dezagreare. El, va lua valul de matase de peste acel loc, va sufla cu pasiunea si bucurie, il va usca de ura si il va mangaia cu lumina. Probabil ca ma va lasa acolo si imi va promite ca se va intoarce insa eu, il voi implora in genunchi sa ma ia cu el, sa ma duca la liman, sa aiba inca grija de mine si sa imi conduca simturile pe apele limpezi are sentimentelor. El ma va refuza, asa cum eu am refuzat uitarea si va pleca lasandu-ma singura in lumina acea orbitoare... Insa nu ma va uita de tot...Nu... Niciodata asta.....
Eu il voi uita pe el si ma voi lasa dusa pe apele resemnarii printre corabiile negre ale anilor.
