"...because any moment might be our last."

Zeii, cu totii ne invidiaza. Stau acolo sus, se uita la noi, se pierd in amintirile noastre si isi cauta razag printre vietile noastre scurte. Ar vrea si ei macar un minut, doar unul, sa fie oameni, sa simta intensitatea fiecarei clipe de iubire, gustul amar al dulcelui, si izbitura unui strop de apa pe pielea lor. Sunt sigura ca ar da orice sa se afle pe tarmul oceanului Pacific si sa stie ca nu se vor mai intoarce acolo peste 100 de ani. 

Ne invidiaza zeii pe noi toti... Ne invidiaza pentru ca atunci cand el iti spune" Esti atat de frumoasa", ei stiu ca tu nu poti fi niciodata mai frumoasa de atat. Ei, desi simt, asculta, si vorbesc iubire, nu o vor experimenta niciodata.. Habar nu au cum e sa plangi pentru ca te doare sufletul, habar nu au cum e sa iti atarne viata de un fir care se poate rupe acum. Ei nu simt muzica, noi insa, o radem, plangem si pe noi ne face sa zburam spre infinit,noi ne lasam sufletul sa zboare o data cu ea.

Noi inspiram fiecare armonie si expiram atingerea sensibilei dintr-o tonalitate. Noi rezolvam muzica. Pe noi ne ridica muzica in aer, ne face sa plutim si sa ne inecam in fericire. Pe noi ne demoralizeaza sunetele triste, pe noi ne izbesc de sol trilurile cristaline, pe noi ne imprastie in mii de zari un acord minor...Noi suntem cei care scriem muzica.

~

Zeii, ei nu stiu ce inseamna dulce. Ei nu gusta ciocolata. Ei nu simt aroma vietii. Habar nu au cum alaturarea vaniliei cu ciocolata iti pot face o dupa-masa fericita si cum o frunza ruginie cazuta in fata ta iti aduce nostalgia clipelor de demult. Ei niciodata nu pasesc pe alei pline de frunze si nici nu stiu ca aceea ar putea fi ultima data cand calca pe acolo. Ei nu lasa razele soarelui sa le mangaie obrazul si nici nu danseaza in ritmul inimii. Ei nu au o pulsatie a lor, una divina care sa le impleticeasca pasii, sa le onduleze corpul. Zeii nu simt atingerea mainilor dintre el si ea. Ei nu gusta un vin fiert cu scortisoara in miez de iarna la -20 grade celsius. Ei nu aluneca pe gheata si nu sunt ridicati in bratele persoanei iubite. Ei nu gusta un fulg  de zapada cu limba. Ei nu urla cand se dau pe un montagne-russe in ianuarie la -18 grade. Ei nu asteapta ca natura sa reinvie, nu asteapta lacrimile norilor sa se izbeasca de pielea lor facuta ca si de gaina. Ei nu zambesc cand vantul se joaca in parul lor si nu plang in momentul in care o persoana refuza sa aiba grija de sufletul tau suferind. Refuza dar apoi ti-l fura si ti-l rupe in milioane de bucatele pe care le pune in palma si le sufla in curentii violenti ai vantului. Iar tu ramai cu lacrimi in ochi, intrebi de ce, si apoi te prabusesti la pamant. Ei nu stiu de asemenea chestii, ei nu stiu sa traiasca. Ei nu simt viata. Zeii nu traiesc niciodata.

~

Ei nu stiu sa planga cand rad.

Eu, iubesc din tot sufletul si rad din toata inima.

[Hard feelings upon what is happening....]

...Am renuntat sa mai vorbesc despre tine...

Am plecat! Sunt deja pe drum...

Am plecat.

Asteapta-ma... Sosesc acolo maine dupa-masa. Habar nu am cand am tren inapoi dar nu conteaza, raman cu tine.

Le-am spus alor mei...Probabil din cauza orei tarzii si a oboselii nu au bagat in seama cuvintele mele si mi-au raspuns pozitiv. M-au lasat sa iau un tren si sa vin pana acolo. Mi-au spus ca si ei ar fi venit, dar oboseala care le domina corpul nu ii mai lasa sa faca doi pasi decat sa se intoarca in pat pe cealalta parte. Ei dorm acum, dar sa stii ca eu imi fac bagajul. 

Telefonul, portofelul rosu din piele plin cu banuti, niste servetele umede, umbrela, guma de mestecat, pastilute pentru gat si nu in ultimul rand curaj.  Am lasat un post-it pe usa parintilor prin care imi cer scuze dar asa am crezut ca e mai bine. Mi-am aruncat geanta peste umar, am sunat-o pe prietena mea cea mai buna si i-am spus sa ne intalnim la gara. Am iesit incet pe usa si am inchis-o dupa mine.

E rasaritul..Stii cat e de frumos? Tot cerul e pictat in nuante de galben si roz..Eu nu am mai vazut asa ceva decat in dimineata asta in care am plecat dupa tine. Aerul era asa de rece pentru o zi de iulie incat m-au luat fiorii in timp ce inaintam spre gara. Pasii imi erau repeziti, nu repezi... Mai ca ma impedicam de proprile-mi pricioare. Parul era parca in urma mea, racoarea de dimineata trecea usor prin el in timp ce deja fugeam spre gara.

Sunt pe drum!

Am ajuns la gara insa trenul mai avea mult pana sa ajunga pe peron. M-am dus la casa de bilete... Am trantit carnetul de elev pe tejghea si am cerut un bilet pana acolo. I-am dat si banii neroadei aleia si am iesit pe peron oprindu-ma exact langa linia ferata. Vantul sufla cu putere, im iera frig...Dar stiam ca am sa te vad in cateva ore si m-am incalzit brusc din cauza zambetului larg care-mi brazda chipul.

Deja asteptam de mai bine de o ora acolo cu acelasi zambet tampit pe fata, cand o mana imi apasa usor umarul. M-am intors, ranjetul disaprandu-mi de pe fata... Dar nu era nimeni altcineva decat preitenea mea cea mai buna. Am imbratisat-o multumindu-i enorm ca este langa mine si ca am sustine. Mi-a raspuns cu un zambet cald si batandu-ma usor pe spate in semn de incurajare. Dintr-o data am auzit un tren apropiindu-se... Am zambit nerabdatoare si mi-am aranjat jachetuta pe mine...Era totusi frig. Am prins-o de mana si am tras-o rapid pana pe celalat peron asteptand sa vina trenul. Am urcat rapid in el si ne-am asezat in compartiment.

AUCH! tocmai mi-am uitat acasa mandria...Nu e bine... Cum sa ajung dupa ea?? Cum sa ma intorc acum cand sunt asa de aproape?

Nu ma mai intorc. Deja trenul s-a pus in miscare. Bat din palme emotionata si incep sa barfesc cu prietena mea cea mai buna. Radem, glumim, ne intristam, avem emotii dar pana la urma uitam de timp si numai ne vedem in gara noului oras. Sar ca si arsa de pe banca din comartiment si o zbughesc pe hol. Ma bag printre oameni, ii lovesc, se uita la mine ca la felul 20 si ajuns sa sar pur si simplu din tren in timp ce inca se misca ( lent dar era inca in miscare). O astept si pe ea fara sa mai am un gram de rabdare. Cand ii zaresc pletele blonde prin multimea de oameni si fiind sigura ca m-a vazut, am luat-o la fuga. Mai aveam exact o ora sa ajungem in locul stabilit. Am luat un taxi si ne-am dus cat de repede am putut pana acolo. Era plin de oameni, muzica, costume, rasete, buna voie si nicio grija. Stiam ca asta e locul in care trebuie sa fiu. Bursc, si preitenei mele celei mai bune i se paru ca daca ar fi dat cu piciorul asemenea ocazii nu s-ar fi ieritat pe sine multa vreme. Era perfect, nu era cald, nu te batea soarele in cap, muzica era, voie buna la fel si el trebuia sa fie acolo. 

Stii?? Ca si in filmul "New Moon". Exact asa a fost maratonul printre oamenii din acel perimetru. Deja gafaiam, parul imi era valvoi si ea abia se tinea dupa mine. Am strigat-o sa vad daca-mi raspunde, sa vad daca e langa mine... si era. Asa ca nu mi-am facut probleme si am luat-o din nou pe aleile acelea cautand....Abia ma mai tineau picioaree, iar inima nu stiu cum de inca imi statea in piept. Ochii imi erau bulbucati iar bataile inimii demult peste masura. Mai era putin...5 minute. Si nu gaseam locul, parca alergam in gol, parca ma invarteam in cerc. Am inceput sa tip panicandu-ma dintr-o data. M-am oprit in mijlocul oamenilor privind speriata in jur. Ea nu mai era langa mine..Am inceput s-o strig, sa-l strig..Dra nu imi raspundea nimeni. Si atunci...

Atunci m-am trezit....

Eram in pat, acasa, in camera mea, in pijamaua mea, si afara era cald. Puteam observa asta doar privind pe geam. Ma ridic in fund gafaind si trecandu-mi o mana prin par. Ma uit la ceas...

8:30.

Si atunci ma fulgera gandul plecarii....e doar duminica. Mai e o zi, una singura...sansa mea... Ultima...

Am plecat! Sunt deja pe drum...

Rhythm divine

Acum e seara noastra.

Iti zambesc suav simtind  briza dulce a marii jucandu-se cu parul mei si hainele ce ne acopera. Atingerile tale ma fac sa tresar de fiecare data. Tot ce vreau e sa iti privesc ochii si sa ma pierd in splendoarea lor. Toata acea profunzime sa ma arunce in largul oceanului si sa ma gasesti tu apoi. Sa zburam spre infinit prinzandu-ne de maini, buzele noastre intalnindu-se iar corpurile noastre contopindu-se intr-o singura fiinta. Sa gustam apoi vinul dulceag al pasiunii si sa ne lasam sufletele sa zboare in neant.

Apoi, cand soarele va apune sa coboram pe pamant, sa ne ascundem printre firicele de nisip si sa cantam valurilor cantece de dragooste. Rochia mea alba va sterge orice urma de tristete iar negrul parului tau sa aduca mister noptii. Ne impreunam degetele mainilor si pasim cu incredere spre viata. Suradem unul altuia pierzandu-ne in privirea celuilalt, lasand ochii sa spuna "TE IUBESC".

Sa ni se faca frig apoi si sa ne invelim cu puritatea apei, sa simtim muzica si sa auzim culorile.

As vrea sa ne prinda dimineata tot acolo, pe plaja, unul in bratele celuilalt, cu fruntile lipite una de celalata si corpurile formand unul singur. Miscarile lente ale soldurilor mele si unduielile usoare ale corpului tau sa ne invaluie dansul intr-o aroma de ciocolata. Muzica sa ne acompanieze cu ritmuri de salsa si sa ne conduca apoi in ritmuri de tango. Sezualitatea trupurilor noastre sa uimeasca orice privire din jur, sa uimeasca cerul si stelele lui, sa uimeasca miscarile lente ale valurilor si sa ne uneasca inimile intr-un dans al pasiunii. Sa ma iei de mana iar eu sa fac piruete gratioase ca si o balerina a noptii albastre. Sa arunc in jurul meu un miros puternic de vanilie si mango. Sa ma tragi apoi spre tine iar trupurile sa ni se loveasca violent unul de celalalt. Sa simta caldura reciproca iar bataile inmilor noastre sa pulseze in acelasi timp. Sa imi soptesti cat de mult ma iubesti si cat de mult imi vrei inima numai pentru tine. Sa iti simt degetele pasionale printre firele mele de par si apoi cand inchid ochii pentru o secunda si ii redeschid sa te vad cu doua pahare de vin rosu in mana. Pahare de cristal. Sa ma iei de mana in aplauzele celor din jur si sa ma tragi spre atingerea apei. Ciocnim paharele auzindu-se cristalul contopindu-se cu umbra noptii apoi buzele nostre se lipesc incet de marginea cristalului si gustam acel vin al pasiunii privindu-ne in ochi. Lasam apoi paharele sa cada pe nisip iar tu, strecurandu-ti mana printre firele mele de par sa imi atingi usor gatul vibrant si sa ma apropii de tine. Iti privesc buzele apoi ochii si iti surad cald .Sa fii acolo, sa fii al meu si sa dansam impreuna toata viata. 

Ploua deja...

Imi vine sa rad...

Stau aici, in fata computerului privind tastaura si incercand sa dau afara ura din mine scriind. Si da, e 1:08 in momentul asta...Si e a.m.

Nu are altceva de facut decat sa se gandesca la... chestii. Ce prostie. De ce este asa de naiva? De ce crede tot timpul ca lucruile nu sunt chiar asa de rele pe cat le vede ea? De ce crede ca lumea o iubeste? Pentru ca se inseala...Se inseala in toate privintele!
Defapt, sa va zic ceva.... E mult prea naiva pentru lumea asta. Nu intelege cat de rai sunt oameni, habar nu are cat de greu e sa traiesti in conditiile in care nimeni nu te iubeste. Crede ca este iubita, dar e pe dinafara subiectului " iubire". Niciodata nu a simtit cum e sa fii iubit, dar ea cere iubire. Draga de ea... Pacat ca nu are cine sa i-o ofere. Si apoi, vine intrebarea:

-Si ce rol are in lumea asta fara iubire?

-Niciunul, am raspuns eu cu jumatate de gura si lasandu-mi usor privirea in pamant.

Cineva in fata mea clatina incet din cap dezamagit de raspunsul meu. Habar nu am cine e, dar nu asta conteaza acum, ci ea.

-Spune-mi, tu crezi tot ce spui? ma intreba o voce profunda si grea. Imi ridica brusc capul si privesc spre stanga. Imi dau o suvita de par la o parte si oftez profund...

si acum ce trebuie sa raspund?

Fac o pauza lasandu-mi din nou capul in pamant apoi rostesc usor:

-Da... mi ...s-a intamplat...dar acum vorbim despre ea, am  soptit parca.

-Desigur, insa esti si tu implicata!

-Adica cum??? Sunt la politie??? Trebuie sa ma interogati, sau cum vine asta? Ia lasati-ma in pace, habar nu aveti cine sunt!

-Ba da, stim. Altfel nu te-as fi intrebar atatea lucruri...Chiar daca nu iti pasa, stiu sigur ca iti ridica semne de intrebare intr-un coltisor mic al sufletului tau. Pentru ca ti s-a mai intamplat.

Am amutit. Ce mama dracului vroiau astia? Mai oameni buni, noi trebui sa vorbim despre altceva...De ce dracu ne bagam in vietile altora rupand orice curs omenesc si normal, aducand ploi, tunete, fulgere in existenta lor, lacrimi de perle negre, tristeti de lamaie, dureri  colorate si sunete mute??? M-am ridica de pe scaun proptindu-mi palmele pe masa din fata mea si privindu-l adanc in ochi pe individ.

-Care iti e tie problema?? Ma crezi la psiholog? Crezi ca am nevoie de ajutor social? Crezi ca nu am o casa si ca incep sa delirez? Esti tampit?

- Te rog, calmeaza-te...

-Da' nu am nimic! Nu vezi ca tu esti acea cu probleme?? Il urasc, si va urasc pe toti...sunteti niste incompetenti, iar el un ametit, un tampit, un....

Am amutit din nou...Nu mai pot vorbi, ma doare ceva in mine. Inghit in sec aer fierbinte si simt ca nu mai pot respira. Asta sa fie? Asa sa se termine tot? Ultimul gand sa ii fi fost daruit lui? Nu merita...

Aud franturi de coversatie,vad cesti de cafele, cani cu ceai, petale de trandafir, mese si scaune din lemn si doi tineri langa o masa.

- Nu am nimic...

Reusesc sa articulez incet cuvintele apoi ma pierd in neant. Cineva ma trage inapoi;  ascult, astept, alunec, cad. Trupul imi cade si el inert pe podea. Totusi cineva ma ia de jos insa eu cad. Sufletul meu cade iar ultimul gand tot tie iti este adresat. 

Ajuta-ma....

Si tot pentru tine ma sacrific. Tot ce vad acum, e negru. Tu inca vezi viata, vezi muzica si auzi culorile. La mine totul e negru; si muzica e negra iar in jurul mireasma negrului imi umple adancimea sufletului. Si tot pentru tine....

Ajuta-ma!!!

Ploua deja...

Ai inceput sa razi...

Du-te, copilule! Departeaza-te de ea, las-o in pace, da-i drumul.

Da, da, nu te mai uita asa la mine! Stiu exact prin ce trece. Tu nu vezi in ce hal arata?

Se zbate sa iasa din norii negrii ce i-au acoperit sufletul si viata, se zbate sa iasa din flacarile aurii. Candva, mai demult, obisnuia sa se lase purtata de vant prin aceste locuri. Erau adieri ale toamnei rosiatice, erau miresme de lacrimioare si petale de trandafiri. Sirene, corali, cascade, munti, toate astea erau ale ei. Tu, ai venit, i-ai furat sufletul, apoi l-ai impartit intr-o mie de zari albastre, i l-ai imprastiat printre particule de sange. A acceptat asta, cu greu si cu durere te-a lasat, i-ai atins sufletul, ai ajuns la el si asta insemna mult pentru ea. Insa, acel "mult pentru ea" aducea moartea mai aproape de voi doi. Ai refuzat sa o avertizezi, stiai ca asta era modul in care o puteai ucide oricand, era o chestiune de timp, nu-i asa?

 Acum, simti si tu ca se apropie, se apropie valul negru. Ti-ai stins tigara, ai calcat peste ea si ai suflat tot fumul afara din tine, impreuna cu orice remuscare. Te-ai asezat in cafeneaua viselor, ti-ai comandat vesnicul Absinth si ai ramas privind in gol. Ea te astepta, acolo in inima ta stiai si erai mai mult decat constinet ca ea nu mai are mult. Stiai ca asta e ceea ce ai urmarit tu, ca e rezultatul. Ai luat pachetul de tigari in mana si l-ai intors pe toate partile. Erai absent. Auzeai voci dar nu iti pasa. Da! O auzeai pe ea, te striga, te implora sa nu pleci, isi cerea sufletul inapoi, isi cerea dreptul la viata si la iubire ( poate la iubirea ta). Ai inceput sa razi....

Rasul tau incepea sa se impregneze in mintea ei. Ea te auzea foarte clar si stia ce sunt acele hohote de ras. Era sfarsitul ei si inceputul tau. Dar nu si-a pierdut speranta. A crezut cu tarie in sufletul tau, in privirea ta si in vocea ta. A crezut in fiecare celula din corpul tau stins. A plans, s-a suferit, a cazut, s-a incurajat pe sine, a facut tot ce a putut sa isi revina si, spre marea mirare a ta si a mea, a reusit. Te-a invins!

Dar numai pentru cateva intoarceri de clepsidra. Nisipul se scurgea incet, dar nu la fel de incet s-a scurs si viata ei. O chinuiai cu fiecare particula de nisip mai mult. La un moment dat am vazut ca nici nu iti pasa de ea. Ai lasat-o in acel loc intunecos. Degeaba isi revise 2 minute cand tu, in urmatoarele doua ii auruncai cele 4 ramasite pe care le-ai gasit in inima ta. Hahaha! Da, erau acolo, le-ai pierdut din vedere o vreme. Habar n-aveai de ele, dar ele erau acele care te faceau sa iti ridici anumite semne de intrebare, la care Doamne Fereste sa fi gasit raspunsuri, pentru ca atunci, cand le gaseai, era de datoria ta sa o salvezi, era de datoria ta sa ii reintregesti sufletul si sa ii oferi iubire. DoamneFereste asemenea catastrofa!

 Acum vazand-o cum cade usor, cum se pierde in nenant, ti-ai bagat mainile in buzunare, ai luat o pozitie indescifrabila si lipsita de culoare. Privirea.... iti era din nou pierduta, Pana cand ti-ai auzit numele strigat. Si vai, ce voce de inger ti l-a pronuntat. Ceva atat de frumos doare, sa stii. Nici macar vocea ingerului nu a distrus demonul din tine, ci l-a intarit. Ai inceput sa razi....

In momentul asta, ea atarna de un fir de paianjen. Tu te uiti la ea, o lasi sa fiarba in aburii urii si sa simta mireasma iubirii. Nu e corect. Stai asa....i-ai intins cumva o mana?????????

Ai inceput sa razi....

At the Season's End.

Maitrey, Psiche, Hildegard, Tess, Ghiocela, Micaela, Jean si putina Cianura pentru un Suras, o ceasca de cafea, doua cubulete maronii de zahar, o lingurita placata cu aur, o parte din "Season's End" -Kamelot- , miros de vanilie impregnat in nunate de trandafiriu si o tigara aprinsa inclestata intre doua degete ale unei femei tinere. Asa suna tabloul iluziilor afrodisiene. Camera e pictata intr-un rosu aprins, perdele de matase neagra sunt trase peste geamurile imense. Afara arde un felinar galbui imprastiind o lumina difuza si in incapere. Printre norul acela gros de fum care pare ca impanzeste fiecare coltisor neprihanit de aer curat din odaie, patrund ca niste sageti negre cuvintele suave ale unei domnisoare. Helena statea la masa de langa fereastra scrumand in scrumiera de argint de pe masa. Isi dadu dupa ureche o suvita bruneta din cocul strans la spate si mai trage o data din tigara. Expira fumul dens afara si priveste pierduta spre tavan. In partea opusa ei a mesei, Psyche isi aranjeaza corsetul pe ea, apoi cu o miscare gratioasa apuca manusile negre de matase si si le trage incet peste pielea ei fina si alba. Schiteaza un zambet apoi o priveste pe Helelna.

-Ce s-a intamplat, draga mea?

Helena tresare usor si stinge tigara in scrumiera. Se ridica cumva violent de la masa si face cativa pasi prin incapere. Fiecare pas ii era bine calculat si adanc. Expresia fetei ii era cam aspra iar bataile inimii demult peste masura. Se opri brusc langa paravanul maro pe care erau atarnate alte rochii de ale ei. Isi duse degetele ei firave la frunte si ofta adanc. Isi inchise ochii albastrii timp de cateva secunde apoi cu o rabufnire salbatica si nedemna de ea dadu paravanul de pamant si se repezi la vaza de cristal aruncand-o si pe aceea si facandu-se praf pe parchetul vechi din camera. Psyche tresari ridicandu-se rapid de la masa. Facu cativa pasi inspre Helena dar stia prea bine de ce era in stare tanara. Stie insa si mai bine faptul ca atunci cand cineva se apropia de inima Helenei sau mai rau, de sufletul ei, avea sa fie jale.

-Helena...? Sunt aici....

Tanara o privi pierduta dar cu o sclipire in ochi teribil de fioroasa. Era o pasiune care ii ardea inima, era o iubire ce o ucidea, era focul ce o mistuia; toate acestea se revarsau cu un impact fulgerator in privirea ei . Nu spuse nimic, statea nemiscata in locul acela cu cioburile de cristale intinse la picioarele ei. Se incrunta vazand ca Psyche nu face nimic si din cate stia Helena, nu va avea sa faca ceva oricum asa ca isi lua capa neagra de pe pat si-o puse peste umeri si tranversa camera grabita. In momentul in care puse mana pe clanta aurie a celor doua usi masive de stejar, Psyche o prinse ce cealalta incheietura si o smuci spre ea.

-Tu iti dai seama ce faci??? Spune! Iti dai seama?

Psyche, sora ei stia intotdeauna ce e mai bine pentru Helena, dar nu stia niciodata ce e mai bine pentru sufletul ei. Asta credea si tanara Helena asa ca se despinse din stransoarea surorii ei mai mari.

-Nu imi dau seama si nici nu vreau sa stiu! Pentru ca in momentul in care imi voi da seama, atunci tot ceea ce simt eu nu va mai exista. Nici in mine si nici in fiinta mea. Voi muri probabil atunci! Ai inteles?

Psyche nu intelegea nimic, niciodata nu i-a inteles Helenei aceste jocuri de cuvinte care pentru ea erau cuvinte simple aruncate-n vant. Insa Psyche nu se lasa asa de usor dusa de val.

-Nu imi pasa cand crezi tu ca  mori sau ce vrajitoare iti spune tie asta... Nu vreau sa te vad suferind, nu vreat sa te pierd din nou. Esti familia mea... Si ala...Ala ar fi bine sa dispara pentru ca e un nerusinat si un.. un nimeni. Asculta-ma Helena pentru ca nu iti vreau raul!

Ochii tinerei parca ii erau aprinsi cu lumini unui fulger. Era din ce in ce mai agitata.

-Psyche...ai fost tu alaturi de mine?? Ai fost tu langa mine cand aveam nevoie de tine?? Habar nu ai cine sunt. Ai fost preferata parintiilor nostrii, putin ti-a pasat de mine cand am ajuns pe drumuri. M-am saturat sa te tot aud ca imi vrei binele. Apreciez asta, pentru ca altceva nu am ce sa fac dar eu stiu mai bine ca imi spune sufletul sa fac. Eu simt si apoi fac ceea ce imi spune mintea. Iar ala....ala e.... e.... Da defapt nu te intereseaza pe tine, Psyche. Imi pare rau, am plecat. Nu ma astepta.

Apasa clanta cu forta si iesi din camera inainte sa mai poata spune ceva sora ei. De data asta pasii nu mai ii erau asa de bine calculatii. In pantofii albi, inalti, picioarele fragede ale tinerei tremurau iar stabilitatea ei disparea cu fiecare pas tot mai mult. Inghiti in sec in timp ce se indeparta pe coridoarele lungi si intunecate ale castelului. Nimeni nu putea s-o opreasca, absolut nimeni. Cei doi barbati care stateau la usa principala a castelului ii deschisera usile politicosi lasand-o sa se piarda in intunericul noptii. Erau obisnuiti deja cu ea. Caracterul ei salbatic nu putea fi incalcat de nimeni din familie. Era caracterul unui suflet chinuit dar mai puternic ca al oricarei tinere de varsta ei si poate si mai mult de atat. Era caracterul unei fiinte care stia ce insemna a iubi. Stia asta foarte bine iar instinctele ei nu adeau gresi niciodata. Acum insa planurile sale ii erau naruite iar ceea ce avea mai scump pierduse in urma unei ploi acrisoare, aurii si deasa de vara.

One of us is lying, one of us is crying...

Mi-am luat avant si am plecat, am zburat, m-am indepartat. Incepeam sa imi revin, era ciudat pentru ca nu credeam ca imi voi mai reveni vreodata din negura acelui norisor pufos de deasupra mea. Dar s-a intamplat si sper mirarea mea, nu am putut face nimic ca sa impedic aceasta desprindere...
  Totusi, simteam cum ma indepartez, cum sufletul meu e gata sa zboare si el cu mine, sa ne regasim apoi intr-un infinit. Adierea usoara a vantului imi conucea miscarile inspre rasarit, insa eu nu vroiam, nu vroiam sa te pierd pe tine. Tu erai cel care m-a indepartat. Din cauza aceasta, in momentul in care ti-am soptit numele mi-ai prins mana si m-ai tras inapoi in acel foc care acum imi mistuie interiorul. Am acceptat bucuroasa tot acel amalgam de cuvinte care pareau sa sune mai bine ca niciodata. Ti-am acceptat privirea si glasul profund, mai mult, ti-am facut din nou loc in inima mea, pentru ca de data asta parea ca lucrurile se schimba...Si intradevar s-au schimbat, poate putin mai mult decat ceea ce era de asteptat.
  Mai tii minte? Era soare afara si cald, mie imi era frig iar tu erai pierdut. Cuvintele insa au fost deajuns si de prisos, din nou am acceptat sentimentele tale inca nesigure. Erau dragute dar ambigue....Dar era soare, era soare afara....
  Eu mai stiu, tin minte detalii pentru ca asta sunt eu. Tin minte cum se forma zambetul tau, inca mai iti simt mirosul si prezenta desi esti la kilometri departare. Apoi, inca plutind in atmosfera aceea de primavara si de viata din nou m-ai tras si mai jos, m-ai prins de mana si asa pe nepregatite ai rostit " haide" iar eu am venit, am raspuns la chemarea ta.
  Era soare, insa era si mai cald si nu mai imi era frig iar tu nu erai pierdut. Erai langa mine, erai cu mine si erai pentru mine. Apoi, mainile noastre s-au apropiat, s-au atins, s-au cunoscut si in cele din urma au ramas impreuna, insa noi eram despartiti. Afara oricum, incepea sa se raceasca, vantul batea mai puternic iar soarele deja intra incet incet in nori...Dar se facea seara, nimic mai mult. Tin minte si alte detalii...Si anume iti tin minte aroma si gandurile. Da, le stiu si pe ele, insa acum stiu ca nu mai sunt aceleasi....
  Dupa toate astea, acum m-ai lasat de mana, mi-ai dat drumul, m-ai lasat in foc si ai lasa focul sa ma arda. Ti se pare corect? Ti se pare demn de cineva ca tine?? Pentru ca e chiar dureros pentru cineva ca mine. E chiar dureros....
  Astept.....Astept sa imi zici ceva, sa tragi cu ochiul la mine, sa rupi linistea pentru ca eu tot timpul voi fi acolo pentru tine indiferent ca voi fi in foc, in apa sau in aer. Acum, iti voi da timp, sa te linistesti, sa iti revii si sa constientizezi ca te vreau si ca iti pot oferi mult mai multe decat crezi....

  Am mai multa rabdare decat iti poti tu inchipui vreodata, dar cu conditia sa nu ma lasi sa ard...

91 de piese...

Am revenit in cele din urma, dupa o pauza cam lunga...

Pauza in care timpul trecea usor pe langa mine, aluneca printre visele mele, se hranea cu lacrimi albastre si se bucura de ceea ce sufletul meu simtea in fiecare secunda.

A trecut ceva timp de cand  am acceptat situatia...A trecut ceva timp de cand am uitat cum e sa simti ca vrei sa imbratisezi lumea si sa zbori deasupra tuturor fara ca aripile albe sa ti se franga la prima adiere a vantului. Probabil ca e vremea sa las in urma tot si, ori sa reincerc sa reasamblez puzzle-ul din cutia de pe raft, incetul cu incetul,  ori sa ma raman in starea de covalescenta inca doua intorsaturi de clepsidra, renuntand la tot ce ar mai putea aprinde raza rosie care obisnuia sa ma readuca la viata.

Poate, daca as deschide cutia de pe raft si as varsa toate cele 91 de piese pe pamantul rece si umed si as incepe sa le reasamblez asa cum obisnuiam candva, timpul va avea grija sa le imprastie din nou, refuzand astfel sa ma mai lase sa fac aceasi greseala de ...7 ori. Asta ar insmna sa pierd din nou in fata lui, sa pierd din nou in fata lumii , sa pierd din nou in fata mea... Ar inseamna sa ma avant intr-un vid negru unde sunetele isi croiesc fericirea cu ajutorul tristetii armoniilor. Ar insemna sa nu mai existe acorduri, sa nu mai existe nuante si nici stropi de foc. Si ce daca?? Au exsitat vreodata??

-nu stiu... poate doar flacari negre...

Desigur insa ca ar mai fi o posibilitate... Cea in care ar trebui sa astept doua intorceri de clepsidra... Dar de ce eu?? De ce sa astept eu cand poate astepta el, timpul. Poate sa ma astepte el pe mine. Il voi lua de mana si vom pasi impreuna inspre viata. Vom incetini pasul si vom admira privesti violete si albe. Ii voi arata locurile prin care obisnuiam sa il astept, dealul de pe care pandeam fericirea, copacul langa care ingropasem iubirea, peticul de iarba pe care-l arsesem cu o tigara aprinsa de lumini argintii si floarea crescuta din ura si  dezagreare. El, va lua valul de matase de peste acel loc, va sufla cu pasiunea si bucurie, il va usca de ura si il va mangaia cu lumina. Probabil ca ma va lasa acolo si imi va promite ca se va intoarce insa eu, il voi implora in genunchi sa ma ia cu el, sa ma duca la liman, sa aiba inca grija de mine si sa imi conduca simturile pe apele limpezi are sentimentelor. El ma va refuza, asa cum eu am refuzat uitarea si va pleca lasandu-ma singura in lumina acea orbitoare... Insa nu ma va uita de tot...Nu... Niciodata asta.....

Eu il voi uita pe el si ma voi lasa dusa pe apele resemnarii printre corabiile negre ale anilor.

Welcome to my Life!

-mmm....

Mormai ceva in somn si inspir adanc dimineata ce rasare la picioarele mele. Ma misc usor sub cearceaful alb care ma acopera pana la piept si imi ridic mana ducandu-mi-o la ochi incercand sa opresc razele de soare sa ma trezeasca din vis, dar in zadar. Atunci deschid ochii iar ceea ce vad pare a fi realitatea visului. E o camera.. una imensa si alba. Imi inspira puritate si liniste, o stare de bine. Zambesc in timp ce ma obisnuiesc cu lumina, imi intind bratele deasupra capului si asa pe nepusa masa imi scapa un icnet .

nu se poate....chiar nu se poate! e imposibil..Ale, e momentul sa te trezesti... acum!!!

Ma indepartez putin incercand sa imi dau seama ce se intampla. El statea intins exact langa mine... Pieptul ii tresalta usor la fiecare respiratie iar chipul ii era brazdat de razele soarelui care intra fara nici un pic de rusine in camera. Ma indepartez si mai mult, nevrand sa constientizez ceea ce tocmai vedeam. Pacat insa ca zambetul meu ma tradeaza mereu, chiar si in clipele acestea. 

Imi insfac halatul de pe scaunul de langa pat fara sa imi iau privirea de la El si mi-l leg imediat pe langa mine. Nu aveam sa accept racoarea unei dimineti de primavara intr-un maieu subtire si niste boxeri. Ma ridic din pat amortita si mai privesc o data in jur in timp ce imi dadeam o suvita de par la o parte.

sa ma trezeasca cineva din visul asta, va rog!!!

Oftez scurt si incep sa fac pasi mici cu picioarele goale pe covorul alb indreptandu-ma spre bucatarie. Cobor scarile avand grija sa nu ma pierd de tot in confuzia mea si o data ajunsa in fata dulapului imens din bucatarie imi scot pachetul de cafea si doua cani. Iin timp ce cafeaua mea se pregatea m-am furisat in baie fara sa pot sa mai scot vreun sunet si am inceput sa imi fac igiena corporala. Iintr-un final m-am uitat si in oglinda si am ramas crispata in fata ei fara sa stiu ce sa zic...

ce nai...???

Ma apropii de oglinda si ma uitla pielea mea de pe fata in timp ce suprafata neteda si lucioasa era deja aburita din cauza ritmului respiratiei mele demult peste masura. M-am panicat cand am vazut usoare riduri si liniute care ieri nu se gaseau acolo. Buzele imi erau pline, parca arzand de dorinta. Ochii avea un albastru aprins si parca straluceau mai ceva ca si argintul. Si in fine , pe halatul alb se prelingeau firicele de un rosu aprins. In prima faza, nu am stiu ce erau acelea dar apoi mi-am dat seama ca era parul meu. Eram roscata iar buclele imi atarnau printre alte fire de par intinse. Probabil stateam demult in baie holbandu-mal la.... mine, insa era clar ca nu eram eu...era altcineva...dar atunci cum de ma vedeam eu asa??? Asta ramane inca de descoperit. Mi-am dres vocea si aranjandu-mi halatul pe mine am iesit. Cafeaua imprastiase un miros ciudat in toata casa aceea imensa pe care nu mi-o aminteam nici cum. M-am indreptat cu pasi repezi spre bucatarie si am turnat apoi cafea in cani. Eu mi-am pus lapte si zahar, intotdeauna lapte si zahar insa nu stiu de unde, probabil impulsul de moment, imi spunea ca Lui ii place amara.

M-am asezat pe pervaz si am inceput sa sorb usor privind afara. Nu se putea intampla ce se intampla..era imposibil... nu am 30 de ani.. nu am un iubit... nu am o ditamai casa...si nici nu sunt roscata. M-am cutremurat usor nestiind ce sa zic, eram prea confuza, imi era si frica dar ceva imi spunea ca nu are de ce sa imi fie teama...ceva din adancul meu avea grija sa nu ma impacientez prea tare iar altcineva tocmai imi atinsese gatul. Nu, rectific... buzele cuiva tocmai imi atinsesera gatul. Am tresarit si mi-am intors privirea spre acel cineva. Era El. Ochii Lui negrii plini de profunzime, parul inchis la culoare , maieul negru mulat pe corp si buzele lui calde stergeau putin din puritatea locului. Deja ma simteam ciudat.Ceva nu mergea conform planului unei zile de vacanta. Inghitind in sec i-am zambit si l-am prinse usor de dupa ceafa tragandu-l inspre mine. Mi-am presat buzele peste ale Lui. Usor usor limba Lui isi facu loc printre buzele mele si apoi trecu de dinti unde incepuse un joc al fiecaruia dintre noi, impartind acelasi gust de cafea. Eram cu totul pe alta lume, vroiam sa ma trezesc, nu de alta, dar deja imi era frica, ma speriasem. M-am desprins usor de El si mi-am lipit fruntea de a Lui si atunci, o voce profunda plina de caldura imi afectase auzul:

-Buna dimineata, scumpo!

Imi zambea, era langa mine, propriul meu miracol statea chiar in fata mea iar eu habar nu aveam ce se intampla, pana cand cineva vorbi prin mine:

-Neata, dragul meu!

M-am mai intins o data si l-am sarutat scurt pe buze, apoi am trecut pe langa El si mi-am lasat cana pe masa. I-am luat-o si pe a Lui si mi-am incolacit bratele in jurul Lui. El zambea, da, chiar imi zambea. L-am privit in toata profunzimea privirii Lui. Mainile Lui imi inconjurau talia subtire. Pentru a nu stiu cata oara m-am lasat purtata de val si plasandu-mi mainile fine si calde pe gatul lui , m-am pierdut in privirea sa. Era ca si o desfatare pentru ochii mei. Dupa cateva zeci de secunde in care , in ochii mei se putea observa usor pasinea si focul ce dainuia in mine iar El imi zambea necontenit aratandu-si dragostea pentru mine, am zambit si cumva timida i-am soptit fara sa clipesc macar:

-Bun venit in viata mea!

[ postare speciala de luna indragostitilor =)) ]

Privirea....

Mainile reci nu aveau cum sa o faca sa IL priveasca in ochi,niciodata...

-Niciodata!!!

Un impuls o facu sa urle de durere...o durere cumplita in adancul ei, ceva inexplicabil ii acaparasera corpul. Nu putea rezista si avea doar o salutie...acel " niciodata" nu ii mai suna asa de plauzibil ca si pana acum. Trebuia totusi sa cedeze si acel moment se apropia cu repeziciune..Parca secata de puteri isi lasa mainile fine conduse de o forta ciudata...tremura din toate incheieturile, ii venea sa planga, sa tipe, sa fuga... durerea crestea tot mai mult cu fiecare secunda..Era cumplit...

Si ma gandeam eu, de ce naiba o face sa sufere?? de ce nu isi da seama ce face?? de ce e asa de inconstient?? Ce se intampla cu EL??

Respiratia ii era sacadata parca, ochii ii erau inca inchisi...era liniste in jurul ei.. tindea sa creada ca EL nu mai e acolo avand in vedere ca muzica se terminase..dar apoi spre marea ei groaza se auzi o voce profunda:

-Deschide ochii, draga mea...hai nu iti fie frica....sunt doar eu...

Simtea cum amorteste...simtea cum mai are putin si lesina...acum nu chitara se impregna in sufletul ei, ci cuvintele lui de o profunzime absoluta. Mii de fiori ii tranversara corpul. insa durerea se intensifica si mai mult, desi ritmul era mult mai lent acum...Inghiti in sec inca o data in ultimele 5 minute si...asteptand vreo 5 secunde isi deschise ochii fara prea mare convingere..

Era acolo... propriul ei miracol statea in fata ei zambindu-i dulce... Ochii papuselei noastre nu distingeau bine ce era in fata ei...doar doua licariri vedeau in lor...si anume ochii LUI... Era ca si cum ochii lor isi gasisera perechea reciprc..

Papusica inca chinuita de durere privea fara incetare la EL de parca nu ar durea-o nimic pe lumea asta..si mai ales se simtea de parca ea lua un cadru privirii LUI....se apropia tot mai mult de ochii LUI ...voria sa intre in privirea lui...pasii ei micuti se apropiau tot mai mult de EL..tot mai mult de dezastru, tot mai mult de moarte....

-Te vreau...acum...

Cuvintele o luasera pe dinainte, nu trebuia niciodata sa zica asa ceva....dar asta nu mai era ea... Sufletul pe care credea ea ca il gasise cu cateva minute in urma  nu ii apartinea ei.... Avea inca nevoie de papusar...avea nevoie ca cineva sa o ghideze in lumea neantului...si acel cineva stia ce face as aca papusica isi ridica mana spre EL neputandu-si lua ochii din ochii LUI.

Isi aseza manuta fina pe obrazul lui...si atunci simti cum vine sfarsitul..Pierduta in ochii LUI si vazand atatea lucruri si culori..si persoane..si pana la urma ceea ce isi dorea ea mai presus decat orice, iubirea, simtea cum totul se face alb in jurul ei, cum totul dispare, cum totul se intuneca in lumina. Era clar, IL pierduse!!

-Nuuu ,te rog nu ma lua de langa EL!!!

Un tipat asurzitor strbatu acea densitate de lumina iar ea cazuse in genunchi cu lacrimile curgandu-i siroaie...Nu era corect!!! Nu era deloc corect! Il iubea iar EL nu observa asta..

Spre marea ei mirare, era din nou pe strada inconjurata de oameni ... inconjurata de papusi ca si ea... inconjurata de toata acea goana dupa iubire... inconjurata de moarte. Se uita speriata in jur... nimeni nu parea ca o observa... Isi muta privirea spre corpul ei, totul parea in regula... nimic iesit din comun...Doar lacrimile carea ii udasera chipul...rimelul ii cursese in lini fine pe obraji dar ea nu avea de unde sa stie asta..asa ca fara prea mare tragere de inima isi continua drumul cu pasi micuti si lenti...se retrasesera pe langa cladiri incercand sa isid ea seama de sunetul acela....Praful de stele fusese imprastiat de data aceasta....Urmele ei erau presarate cu fulgi zglobii de zapada si nu praf de stele...se terminasera tot

Pirvea in fata... drumul se lungea si mai tare... mergea la infinit. Cineva de sus o purta spre infinit...dar ea habar nu avea de acest lucru.... Pentru ea goana dupa iubire inseamna viata insa pentru dragul nostru papusar inseamna infinit